Dar vreau să știe într-o zi că mama lui l-a iubit.”
Mi-au căzut lacrimile pe hârtie.
„Și vreau să știe că undeva în lume exista o mătușă pe care eu mi-am dorit foarte mult s-o cunosc.”
M-am aplecat și i-am sărutat fruntea.
Mai rămânea aproape o pagină.
Scrisul devenea mai nesigur.
Acolo am aflat motivul.
După nașterea lui Leo, medicii descoperiseră că Sara avea o problemă cardiacă congenitală.
Nu aceasta îi provocase accidentul în care murise.
Dar investigațiile arătaseră că afecțiunea putea exista și la alte persoane din familia biologică.
Sara scrisese:
„Te rog să faci un control.
Chiar dacă te simți bine.
Chiar dacă ai o mie de lucruri mai importante de făcut.
Nu am dreptul să-ți mai ascund și asta.”
Am rămas nemișcată.
Mi-am amintit amețelile din ultimele luni.
Momentele în care inima îmi bătea brusc mult prea repede.
Le pusesem pe seama stresului.
Muncii.
Cafelei.
În dimineața următoare mi-am făcut programare.
Două zile mai târziu eram la cardiolog.
Investigațiile au arătat o tulburare ușoară de ritm cardiac.
Tratabilă.
Controlabilă.
Dar ceva ce trebuia urmărit.
Medicul mi-a spus:
— E foarte bine că ați venit acum.
Am ieșit din cabinet.
M-am așezat în mașină.
Și am plâns aproape o oră.
Sara.
Sora pe care nu apucasem s-o aud spunându-mi numele.
Femeia cu care nu băusem niciodată cafeaua aceea.
Reușise totuși să-mi lase ceva care putea să-mi protejeze sănătatea.
Alex m-a sunat în fiecare zi.
Nu i-am răspuns în primele trei.
În a patra, am acceptat.
— Cum este Leo? a întrebat imediat.
— Bine.
— Și tu?
— Am fost la cardiolog.
A tăcut.
— Ai citit tot.
— Da.
— Lucia…
— Nu vreau explicații.
— Bine.
— Vreau să mă asculți.
— Te ascult.
Am inspirat.
— Înțeleg de ce n-ai venit la mine în seara în care am pierdut sarcina și mi-ai spus tot.
